Memento mori – Adu-ti aminte ca vei muri… februarie 5, 2009

Memento mori – adu-ti aminte ca vei muri… oricat de macabru ar suna aceasta propozitie, ea descrie un adevar, si dincolo de asta, insasi conditia umana. Fascinatia si, in acelasi timp, teama omului de moarte, l-a facut pe acesta sa o ia in deradere, sa o infrunte sau sa fuga de ea, inventand elixiruri magice care sa-i ofere tinerete fara batranete. O formula care s-a dovedit de succes in toata istoria umanitatii a fost integrarea conditiei umane in arta. Ca o contradictie, ceea ce ne face sa ne temem ne si atrage. Acest principiu este perfect ilustrat de cazul bisericii din oase de la Sedlec, Cehia, care primeste anual mii de vizitatori.

Un loc pe care as vrea sa-l vad….

… februarie 3, 2009

Sfarsitul copilariei… noiembrie 18, 2008

‘Cristian se asezase pe garduletul ce marginea spatiul verde al blocului în care locuia. De acolo arunca priviri triste spre cladirea scolii de peste drum. Pâna ieri fusese scoala în care si el, ca elev în clasa a VIII-a, astepta sa se scurga ultimele saptamâni pâna la absolvire. De astazi, era hotarât sa termine cu scoala. Ultimii trei ani fusesera un chin.

Acum trei ani, tot într-o zi însorita de primavara, mamica lui, singura fiinta care l-a iubit si l-a înteles vreodata murise. Degeaba au fost vorbele de îmbarbatare ale rudelor, ca de acolo, din ceruri, mama sa veghea asupra lui si-l va ajuta în clipele grele. Nu putea sa creada asta dupa câte i se întâmplasera pâna acum.

În primul rând, singuratatea. Dupa moartea mamei, în prima vacanta fara ea, a fost singur zile si zile în sir, singur-singurel. Doar el si televizorul. Pur si simplu a fost groaznic si pentru prima si ultima data în cei opt ani de scoala si-a dorit sa se termine vacanta. O alta greseala! La scoala n-a fost nimic cum trebuie! Cui îi pasa ca mama lui murise? Cui îi pasa de toate acele zile în care lâncezise în singuratate? Nimanui!

Toti vedeau în el un coscogeamitea baiatul de 1,75 m la 13 ani jumate, cu vocea deja îngrosata, cu capul cam mare pe un trup desirat si slabanog? Când se ridica din banca domina cu doua capete orice profesoara. Vedea în ochii lor uimirea îngrozita ca nu mai era baietelul din anul scolar trecut.

În prima zi de scoala se asezase în aceeasi banca ca în anii trecuti. Diriginta îl privise cu dispret si-l întrebase:

- Ce-i nerusinarea asta pe tine? Treci imediat în ultima banca! Esti acum cel mai înalt din clasa!

Se simtise îngrozitor de vinovat pentru ca se înalta atât de repede. Poate daca ar fi ramas mai mic de statura l-ar fi îndragit toti mai multi. Acum de câte ori se întâmpla ceva rau pe el dadeau vina cu totii. Era mai mare, mai puternic, deci mai capabil sa sparga un geam, sa rupa o perdea, sa zgârie un perete.De la un timp se învatase si stia ca orice obraznicie i se punea lui în cârca.

Pâna sa-l aiba pe profesorul de religie se întreba cu ciuda de ce oare se fac profesoare doar femeile? I se pareau rele, cicalitoare, înfumurate si plicticoase. Dupa primele ore de religie i-a parut rau ca nu are si la acest obiect tot o profesoara. Omuletul ala jerpelit si jegos nu-i învata nimic. N-aveau manuale, nu le explica niciodata ceva cu înteles, îi punea sa învete pe de rost rugaciuni babesti si-i pedepsea îngrozitor pentru orice .

L-a ridicat într-o zi în picioare ca sa-l asculte. A încercat sa raspunda dar omuletul cel rau i-a dat cu batul peste mâna spunându-i ca nu sta suficient de drept. S-a îndreptat. I-a mai dat o lovitura cu batul. Atunci s-a înfuriat atât de rau încât s-a repezit, i-a smuls batul, l-a rupt în bucati si i l-a aruncat în fata. Apoi a fugit din clasa. Nu vrea sa-si mai aminteasca ce-a urmat. Tatal sau l-a batut îngrozitor. De atunci vorbeste urât si nu-i mai este frica de nimeni. Daca esti cuminte te iau toti de prost.

Dupa moartea mamei, tatal sau se schimbase îngrozitor. Toti banii îi cheltuia pe bautura, tigari si jocuri de tot felul. Sunt zile când pur si simplu nu are ce mânca. Nu-i lasa nici macar bani de pâine. Noroc cu fetele din clasa care îl îndragesc si-i aduc biscuiti, sandvisuri sau mere. E cel mai fericit când este ziua vreunui coleg mai rasfatat acasa. Atunci sigur este si el luat la masa festiva chiar daca mama sarbatoritului mai strâmba din nas.

A rugat-o pe diriginta sa-l lase sa-si ridice singur alocatia fiindca facuse deja 14 ani. În loc sa-l înteleaga diriginta l-a repezit:

- Ce vrei sa faci cu banii, derbedeule? Nu cumva ai început sa fumezi? O sa vorbesc cu tatal tau, sa vedem de ce vrei sa ai tu banii de alocatie!

Dupa ce a vorbit cu el, tatal sau l-a batut ca sa-i intre mintile în cap cine este stapânul.

Acum gata!

Paharul s-a umplut! I-a spus dirigintei de la obraz ca nu mai vine la scoala! N-are absolut nici un rost!Tot tipul e amenintat, înjurat, batut. N-ar rost sa-si mai piarda timpul mai ales de când l-a întâlnit pe nea Gica (fost coleg cu mama lui, privatizat acum) si echipa lui de zugravi. A fost cu ei doua zile, baiat la toate. Fuga dupa apa, dupa cârpe, dupa tigari, sau o sticla de bautura. Când au mâncat cu toti, întreaga echipa, de prânz, nici nu i-a venit a crede. Nici n-a putut mânca tot ce i-au dat. La urma a baut si el o bere si înca una Tuborg, ca-n filme! Nu l-a înjurat nimeni, nu i-a zis nimeni tâmpit sau golan si putin le-a pasat ca nu stie cu precizie din ce parte bat alizeele.

Din partea lor pamântul poate fi patrat, nu numai rotund, important este sa câstige bani din ce muncesc. O sa învete si el sa zugraveasca, sa puna faiante, sa amestece culori în var. La urma urmei îl înnebunise grasana de profa de desen cu amestecurile ei de culori.

Adâncit în gânduri Cristian nici nu observase cum se lasa înserarea. Deodata s-a auzit strigat. De pe trotuarul de vizavi îi faceau semne cu mâna doi colegi, Nelu si Vali. Au fugit spre el.

- Ce faci, ba, frate-miu? l-a întrebat Nicu.

- Ce sa fac, ma pregatesc sa intru în afaceri!

- Cum ma, pe bune, nu mai vii la scoala? îl iscodeste curios Vali.

- Stii ca saptamâna viitoare dam testul la mate? Daca nu vii adio teza, adio medie, ramâi corijent si repeti anul, îl avertizeaza Nelu.

- Nu, nu are nici un rost! le raspunde Cristian hotarât. Voi nu vedeti ca profii nu vor sa ma treaca si ca taica-meu ma lasa sa mor de foame? Asa o sa învat o meserie în echipa lui nea Gica si în câtiva ani ma fac mester. Trebuie sa manânc ceva. Sa vedeti ce pereti colorati o sa va fac peste câtiva ani si cu pret ca-ntre prieteni!

Au început sa râda cu totii. Apoi au adunat tot maruntisul de prin buzunare sa-l trateze cu o înghetata pentru a marca despartirea.

- O sa venim sa te vedem lucrând! i-au spus ei la despartire.

În fond se vor vedea în fiecare zi. Blocul în care locuieste el este peste drum de scoala.De ce oare i se pare distanta atât de mare? De ce oare i se pare ca nu mai este copil? De ce oare nu-i mai este atât de îngrozitor de dor de mama lui?

Urcând scarile blocului si-a sters ultimele lacrimi ale copilariei.’

Ce poate fi mai frumos decat atat? noiembrie 17, 2008

 

“Love is always patient and kind; it is never jealous, love is never boastful or conceited; it is never rude or selfish; it does not take offense, and is not resentful. Love takes no pleasure in other people’s sins but delights in the truth; it is always ready to excuse, to trust, to hope, and to endure whatever comes. Love does not come to an end.”

Poveste…… iunie 28, 2008

Mama, am ieşit cu prietenii. Am fost la o petrecere şi mi-am adus aminte ceea ce mi-ai spus: **SĂ NU
BEAU ALCOOL**.
Mi-ai cerut să nu beau, având în vedere că trebuie să conduc maşina, şi
atunci am băut un Sprite.

Am fost foarte mandră de mine, că am ascultat, când cu drag mi-ai
sugerat să nu beau dacă trebuie să conduc, total contrar de ceea ce-mi spuneau prietenii…

Am făcut o alegere sănătoasă şi sfatul tău a fost corect.

Când s-a terminat petrecerea, oamenii au plecat, conducând fără a fi în
condiţia de a face acest lucru.

Eu am luat maşina mea, cu siguraţa că sunt în formă.

Nu puteam să-mi imaginez, mamă, că mă aştepta…ceva…neaşteptat !

Acum sunt aici, întinsă pe asfalt şi aud un poliţist care zice: “băiatul
care a provocat accidentul era beat”.

Mama, vocea lui mi se pare atât de îndepărtată… Sângele meu e întins
peste tot, şi încerc din toate puterile mele să nu plâng.

Aud medicii care spun: **”Această fată nu va supravieţui”.**

Sunt sigură că băiatul care conducea cealaltă maşina nici măcar nu-şi
putea imagina…în timp ce mergea cu viteză maximă..

Până la urmă el a decis să bea şi eu acum trebuie sa mor…

De ce oamenii fac toate acestea, mamă? Ştiind foarte bine că pot
distruge alte vieţi?

Durerea o simt ca pe un milion de pumnale care-mi sunt înfipte toate
odată. Spune-i surorii mele să nu se sperie, spune-i tatălui să fie tare.

Cineva trebuia să-i spuna acelui băiat că nu poate conduce maşina după
ce a băut.

Poate dacă ai lui i-ar fi spus toate astea, eu acum n-aş fi murit…

Respiraţia mea începe să fie din ce în ce mai slabă, şi începe să-mi fie frică.
acestea sunt ultimele mele momente, şi mă simt aşa de…disperată..Mi-ar fi plăcut să pot să te îmbrăţişez, mama, în timp ce sunt întinsă
aici pe asfalt, murind.
Mi-ar plăcea să-ţi spun că te iubesc. Pentru asta…

Te iubesc, şi… adio.

ACESTE CUVINTE AU FOST SCRISE DE O JURNALISTĂ PREZENTĂ LA ACEST
ACCIDENT.
FATA, ÎNAINTE DE A MURI, A ŞOPTIT ACESTE CUVINTE, IAR JURNALISTA LE-A
SCRIS…ŞOCATĂ
ACEASTĂ JURNALISTĂ A ÎNCEPUT O CAMPANIE ÎMPOTRIVA “CONSUMULUI DE
ALCOOL LA VOLAN”

No comment…foarte dureros dar minunat descris iunie 27, 2008

Fragment din Blogul Biancai Brad – Pierderea Sarcinii – http://www.biancabrad.com/pierderea_sarcinii/

Ca si la prima sarcina, a fost o surpriza, pentru ca nu a fost planificata. Si a fost o surpriza placuta pentru ca imi doream doi copii si, desi eram constienta ca nu va fi usor, era chiar bine ca s-a intamplat sa raman iar insarcinata, asa de repede…Bucuria a fost si mai mare cand am aflat ca e fetita…Era un vis implinit…credeam eu… spulberat insa in ziua in care am facut amniocenteza…O zi cumplita…dar nici pe departe atat de cumplita ca ziua in care am aflat ca fetita mea a murit…

La ecografia facuta in vederea efectuarii testului de amniocenteza, s-a observat ca fetita avea tetralogia Fallot, o malformatie congenitala la inimioara (diminutivul se potriveste perfect, tinand cont de marimea inimii la acea varsta a sarcinii!). Doctorita m-a intrebat daca vreau sa continui amniocenteza….mult, mult mai tarziu am inteles intrebarea ei….In situatii asemanatoare, unii medici recomanda intreruperea sarcinii, gandindu-se la calitatea vietii….Mie nu mi s-a recomandat acest lucru dar dupa ce mi-a murit fetita, si am vazut, in spitalul in care urma sa nasc, bebelusii operati, am trecut si prin faza in care am fost furioasa ca nu mi s-a explicat atunci, exact, ce presupunea o viata traita cu asa o malformatie…Pentru ca se poate trai dar e un calvar atat pentru suferind cat si pentru cei apropiati…Cu toate astea, nu stiu daca as fi avut puterea sa intrerup sarcina……Dupa ce nasti un copil, o urmatoare sarcina o simti altfel…te legi sufleteste mult mai repede si mai puternic de micuta faptura care creste in tine….si STII……STII ce insemna sa fii mama…..STII ca este o minune sa dai viata unei vieti….

Pana seara tarziu, am colindat plangand pe strazi……..ma durea atat de tare inima incat m-am intrebat la un moment dat daca e posibil sa plesneasca… In urma amniocentezei, a reiesit ca, din punct de vedere genetic era normala, insa cauzele acestei malformatii, nu se cunosc! Nu am fumat niciodata, nu sunt consumatoare de alcool, nu am luat medicamente contraindicate pe timpul sarcinii…….am tras un loz necastigator….

Vrand s-o protejez pe mama mea care si-a dorit si a asteptat “o Biencuta” atatia ani, cu atata nerabdare si pentru ca, am considerat ca orice forma de compasiune si poate chiar si de rautati, m-ar fi incarcat negativ, am hotarat sa nu spunem. Dealtfel, intotdeauna cand mi s-a intamplat ceva rau, am avut nevoie intai sa inteleg ce mi se intampla si abia cand am simtit ca sunt pregatita, am vorbit cu cei din jur despre asta…Am facut totusi si exceptii: fratele meu, care m-a sprijinit foarte mult, ca dealtfel intotdeauna cand mi-a fost greu si doua prietene, carora le-am destainuit prin ce trec dar care, m-au dezamagit enorm….stiu ele de ce….

Mai e o persoana care mi-a fost alaturi, desi o cunoscusem de curand….pe care am simtit-o foarte aproape si care nu mi-a tradat increderea, o persoana micuta de statura dar cu suflet mare….Multumesc MO………..

O printesa printre stele, Chiar mai frumoasa decat ele, Se va juca prin galaxii cu ingerii, si ei tot copii Si uneori, dupa un nor V a face un semn si va zambi Ca sa mai stinga un pic din dor…

Inger, ingerasul meu Ca mi te-a luat Dumnezeu Tu de-acuma esti o stea Dulcea mea, micuta mea Si cand cerul o sa vrea O sa vina si in brate-o sa te tina Cu mult drag, bunica ta…

Mi-a fost foarte greu sa ascund si sa (su)port frica adanca si durerea sfasietoare, care imi macinau sufletul, si ma rugam sa nu ma intrebe nimeni daca fetita este sanatoasa…Toata lumea ma intreba daca ma simt bine si ma bucuram ca nu trebuia sa mint(prea mult!), pentru ca, ironia sortii era ca, din punct de vedere fizic, sarcina era usoara! Ce era in sufletul meu, numai Dumnezeu stie…

Mi-aduc aminte ca am spus de cateva ori ca, stiind prin ce urma sa treaca dupa ce se va naste, oricat de greu imi era, as fi vrut sa o pot tine la mine in burtica, unde ii era bine….ceea ce s-a si-ntamplat…..

Spunandu-ni-se ca e posibil sa fie nevoie sa o opereze imediat dupa nastere, am inceput sa ne documentam, incercand sa aflam ce presupunea aceasta malformatie si mai ales ce puteam face, ca fetita noastra sa supravietuiasca si sa primeasca ingrijirea de care avea nevoie. Nu din snobism, cum s-ar grabi rauvoitorii sa afirme, ci la recomandarea medicilor romani si in urma cautarilor noastre, am gasit in Munchen o clinica specializata, unde urma sa nasc si cea mica sa fie preluata imediat in sala de operatii, in cazul in care era nevoie de o interventie urgenta. Luna de luna, in care speram sa se intample o minune(exista si cazuri fericite in care apar ameliorari inainte de nastere!) am mers la control si in Bucuresti si la Munchen. Am constatat cu mare surprindere, numarul mare de copii care se nasc cu malformatii la inima si ce e greu de acceptat, e cat de multi se nasc cu probleme, fara ca parintii sa stie despre existenta acestora! Chiar in timpul sarcinii, am dat un interviu, in care am insistat asupra importantei controalelor si a analizelor! Este extrem de important sa fii informat din timp si pregatit…atat cat se poate, din toate punctele de vedere, pentru a face fata mai bine unei situatii atat de dificile! ……..poate forta unui Tsunami sa se asemene oarecum, cu forta cu care te lovesc valurile de durere, disperare, furie….

Mi-am canalizat toata concentrarea si energia spre baietelul meu si spre planificarea legata de mutarea intr-o casa noua si de lipsa mea(nu se stia cat urma sa raman cu fetita, in Germania), evitand pe cat puteam sa fiu singura intre patru pereti…pentru ca mi-era frica de durerea coplesitoare, care navalea atunci…

Dumnezeu mi-a dat putere…..Dumnezeul in care cred dar pe care, uneori am fost si sunt furioasa…. …..cu tot sentimentul de rusine, care apare dupa ce ma descarc….

Am plecat in Germania cu doar cateva zile, inainte de data la care urma sa nasc prin cezariana. M-am dus la control, pentru a vedea starea fetitei si pentru a confirma ziua operatiei. M-au conectat la aparatul care monitorizeaza bataile inimii fatului….si nu se auzea nimic….Stiind ca am lichid amniotic in exces si ca uneori pozitia nu e favorabila nu m-am gandit la nimic rau…. M-au dus la ecograf si in incaperea respectiva s-a facut liniste… Ecranul era doar in nuante de gri…Ma gandeam ca inca nu a dat drumul la aparat…Doctorita a tacut si apoi a spus….”Imi pare rau…” Si eu tot nu intelegeam! Mintea mea refuza sa accepte….Nu stiu cum sa descriu ce am simtit atunci…chiar nu exista cuvinte potrivite….Imagineaza-ti o scena filmata in ralanti, cu o masina care cade intr-o prapastie iar impactul cu pamantul este redat in timp real si insotit de un zgomot infernal…….Ma uitam indelung la ecran si asteptam un semn….. Cand, in sfarsit, am inteles….pentru cateva secunde, care mi s-au parut o eternitate, timpul s-a oprit si apoi, brusc totul, totul, TOTUL in mine, s-a prabusit……..Un soc urias……Iar ce a urmat…nu poate intelege cu adevarat decat cine a trecut prin asa ceva….

M-au oprit la spital, mi-au dat un calmant si m-au dus intr-un salon unde am asteptat singura, sa ma opereze…..Si-n tot acest timp am auzit plansetele nou-nascutilor din saloanele alaturate….

Inainte de a merge in sala de operatie, am rugat-o pe doctorita sa mai repete ecografia pentru ca tot mai speram sa fie o greseala! S-a uitat lung la mine,nu a spus nimic dar m-a inteles si am repetat….Fiind micuta si din cauza lichidului amniotic in exces, fetita mea era impinsa incoace si incolo, dandu-mi senzatia ca se misca….Si in tot timpul asta, o mangaiasem si ii pusesem muzica, si ii cantasem si ii vorbisem……

Aveam sentimentul ca traiesc un cosmar, un vis urat din care trebuie sa ma trezesc…..

Aveam sentimentul ca mi-am pierdut mintile, ca totul e rodul unei imaginatii bolnave…….

M-au intrebat daca vreau s-o vad….si-n acel moment am fost navalita de sentimente amestecate de groaza, de frica, de panica…….si am spus ca nu! Mi-au spus ca mai tarziu, voi regreta ca nu am vazut-o, asa cum au regretat multe dintre mamicile aflate in aceeasi situatie…..dar daca totusi nu vreau, ei fac oricum o poza, iau amprentele picioruselor si impreuna cu bratarica de la mana, le sigileaza intr-un plic pe care il poti lua oricand te hotarasti sa-ti vezi bebelusul macar si asa….. Si atunci mi-am facut curaj si am rugat sa mi-o aduca…Cat ma bucur ca am facut-o….

Cum poate fi socotita “sarcina pierduta”?!?! Da, a murit cu cateva zile inainte sa se nasca dar a trait! A trait in mine si am simtit-o…. mi se umplea inima de bucurie cand se cuibarea in locul in care tineam palma pe burtica…..
si apoi……
apoi am tinut-o in brate…
si am strans-o la piept…
si i-am simtit trupusorul firav si cald ….
si i-am sarutat degetelele lungi…
si fruntea inalta…
si nasucul mic…
si obrajorii delicati…
si perisorul fin….
si gurita perfect conturata…
si ochisorii inchisi… Parca dormea……I-am vorbit in soapta si i-am cantat….. nu vroiam sa ii stric somnul !!!…. dar ma rugam sa deschida ochisorii si sa inceapa sa gangureasca…Stiam ca asta nu se va intampla si totusi pandeam acea clipa ce nu avea sa vina niciodata….

 

A fost cumplit si frumos in acelasi timp….
Te cuprinde un soi de amorteala, data probabil de Dumnezeu, pentru a putea suporta acea durere atroce, care pur si simplu te sufoca…..
I-am spus “bine ai venit” si “adio” in acelasi timp….
Eram in acelasi timp fericita ca o tin in brate si sfasiata in bucati, ca nu va fi decat pentru mult prea putin timp…..
Incercam sa respect si sa protejez fericirea mamicilor implinite din camerele alaturate, inabusindu-mi in perne, urletele de durere…..Doamne cata durere……….

Nu exista cuvant care sa descrie ce amalgam nebun de stari, ganduri si de sentimente am trait de atunci incoace…..
…printre care gandul ca defapt nici nu am fost insarcinata…
…printre care senzatia ca misca in burtica……
…printre care gandul ca mai bine nu-l aveam pe Luca, sa pot sa mor….

---

Aveam sentimentul vinovatiei coplesitoare……

Aveam sentimentul pedepsei supreme…..

Aveam sentimentul neputintei totale……

Aveam sentimentul esecului umilitor…….

Si ma rugam sa nu ma mai doara atat de tare…atat de tare….

Si ma rog sa nu-mi mai fie asa de dor de EA…..asa de tare…

Ironia sortii a fost ca nu a murit din cauza inimii, cum era posibil, ci pentru ca, din cauza lichidului in exces si a faptului ca era micuta, avand mult spatiu, s-a miscat asa de mult incat, cordonul ombilical s-a innodat, nemailasand oxigenul si hrana sa ajunga la ea! Intrebarea care ma chinuie cel mai tare e, daca a suferit?!………..

Pe de alta parte, vazand in spital, toti acei bebelusi operati de inima, cu toate tuburile si perfuziile alea infipte in trupusoarele lor si parintii lor, desfigurati de atata suferinta, imi alin durerea, gandindu-ma ca ar fi suferit enorm si ca e mai bine ca a scapat de alte chinuri mult mai mari….Cu toate astea ma irita sa aud pe cineva spunand “lasa, tot raul e spre bine” sau…. “o sa faci alta fetita”…. De ce a trebuit sa fie rau? Nu ar fi aceeasi fetita!….Nu o s-o imbrac cu rochite dantelate, nu o sa-i impletesc coditele, nu o sa-i cantam “La Multi Ani” in zilele de nastere si de nume, nu o s-o strang la piept, nu o sa-i pup manutele si nasucul, nu o sa-i aud rasul de copil, nu o sa-mi spuna “mami”, nu o sa mi se umple inima de fericire vazand-o, jucandu-se cu Luca sau aruncata in aer de tati…….. dar o sa fie mereu in inima mea si in gandurile mele….

Multi ani am urat culoarea roz…cat mai tanjesc acum, sa cumpar hainute si pantofiori roz…..A fost ingrozitor de greu cand a trebuit sa-i spun mamei….

A fost infinit de greu atunci cand mi-au luat-o din brate,

Atunci cand a trebuit sa-i aleg hainutele pentru inmormantare,

Atunci cand am plecat din maternitate cu bratele goale……..

Atunci cand am intrat in casa, cu bratele goale…..

Atunci cand am inmormantat-o…..

Atunci cand, in loc sa aranjez in dulapior hainutele si jucariile pe care i le pragatisem, le-am impachetat…..

Si de atunci incoace…..

Si de atunci incoace traiesc cu spaima cumplita, ca i s-ar putea intampla ceva lui Luca……..

Si de atunci incoace, am inteles cu adevarat cat de important este sa-ti petreci timpul, cu cei dragi dar nu oricum….sa-i pretuiesti si mai ales, sa-i faci sa simta asta….

Soc, negare, disperare, furie, vina, rusine, intrebari, spaima, izolare, abandon, intuneric, durere, inabusire, neputinta, ingenunchere, suisuri, coborasuri, sufocare, epuizare, debusolare, nopti albe, goliciune sufleteasca, dezamagire, deznadejde, acceptare, masca, lacrimi, lacrimi, lacrimi, rugaciune, sfortare, speranta, curaj, agatare, forta, luminita de la capatul tunelului, zambet…..

Exista o intrebare la care astept un raspuns: de ce Biserica nu recunoaste si nu face slujba copiilor nascuti fara viata? Am gasit afirmatii contradictorii facute de Biserica, care m-au intrigat si m-au infuriat enorm: “învăţătura Bisericii spune că avortul, din moment ce întrerupe o viaţă cu identitate separată, este crimă; că embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu toate drepturile din momentul conceperii” sau “fătul are viaţa lui personală, este fiinţă omenească autonomă şi persoană umană deplină” urmate apoi de “Să se ştie că pruncii născuţi morţi, deci fără suflet, nu pot fi nici botezaţi, nici îngropaţi cu rugăciuni creştineşti, nici pomeniţi împreună cu adormiţii întru Domnul.” De ce, atata timp cat este considerat un “individ cu toate drepturile“, cat nu moare in urma unui avort provocat si a fost dat si luat de Dumnezeu(?), de ce acelui copil i se ia dreptul la slujba de pomenire? Nu e indeajuns de mare trauma mamei, care pe langa faptul ca, in loc sa-si stranga copilasul la piept, il pune intr-un sicrias alb si il coboara in pamant, nu primeste macar putina alinare din partea Bisericii?!? Cat de cruda poate fi? Oare acest lucru nu ar trebui sa se schimbe si el? In strainatate se poate…….la noi…doar daca ai norocul sa dai de un preot dispus sa incalce regulile…………stabilite, de fapt, de cine?!?

Noi am avut sansa, dupa mai multe incercari nereusite, in care simteam ca imi pierd mintile, pentru ca nu puteam sa accept si sa inteleg, de ce Biserica, nu face slujba copilasilor nevinovati (nu vorbesc de Botez!) sa gasim totusi un preot, care a acceptat sa ii faca slujba si sa o inmormanteze, cu rugamintea, sa nu spunem nimanui…..Si n-am facut-o, pana acum, cand dupa noua luni, mi-a spus ca intre timp, pot vorbi despre asta, pentru ca nu contravine legilor bisericesti! Ii voi ramane insa recunoscatoare, pentru tot restul vietii, ca i-a citit la capatai, chiar daca nu a botezat-o!

Ma bucur ca mi-a permis sa povestesc, pentru ca, in timpul slujbei, s-a intamplat ceva, care pe mine m-a marcat profund…

Cand s-au deschis usile Bisericii, odata cu sicriasul mic si alb, tocmai adus de la aeroport, a intrat in Biserica si o randunica….Au incercat sa o dea afara, pentru a nu ramane, ulterior inchisa, dar nu a fost chip sa o scoata de acolo…Pe tot parcursul slujbei, randunica a zburat pe deasupra sicriasului si a cantat…..ca sa iasa apoi, odata cu sicriasul… Era mica, delicata si frumoasa…precum fetita mea…..Preotul a spus ca nu i s-a mai intamplat asa ceva in toti cei 10 ani, de cand e in acea parohie….Si a mai spus ca, probabil e sufletelul fetitei mele, care se intorsese acasa…O fi, n-o fi asa….nu stiu….dar de atunci tresar de cate ori vad o randunica, care pentru mine, a devenit simbolul fetitei mele dragi…..

Am avut noroc(!!!) sa fiu in Germania, pentru ca cei de acolo sunt instruiti pentru asemenea situatii si stiu cum sa se poarte cu mamele, oferindu-le sprijinul necesar in acele momente cumplite…M-au ajutat foarte mult cu atitudinea lor empatica! Se poarta cu multa atentie si delicatete atat cu mama cat si cu puiutul lipsit de viata, pe care i-l pun in brate, pentru a-si lua ‘la revedere! E adevarat ca nu stiu cum ar fi fost daca nu as fi tinut-o in brate dar, oricat de socant suna, ma bucur ca am facut-o si le sunt recunoscatoare ca au insistat(!!!), sa o vad! In toate cartile pe care le-am citit, mamele care nu si-au vazut copiii, marturiseau ca regreta enorm, ca nu au facut-o! Oricat de sinistru ar parea, acele clipe dureroase, pline de teama dar in mod paradoxal, linistitoare, in care iti iei ‘bun ramas’ de la puiul tau, sunt foarte importante pentru procesul de vindecare!

Doctorita pe care am vazut-o doar in acele cateva zile, in care am fost internata, si-a facut timp si a venit zilnic sa vorbeasca pe indelete cu mine! Ba mai mult decat atat, dupa ce m-am intors in tara, m-a sunat sa vada cum ma mai simt! Medicul roman, pe care il stiam de aproape trei ani de zile, nu a dat nici un telefon!…..pe care l-am asteptat…….

Mamele care trec prin asa o drama, trebuie sa inteleaga ca e normal sa simta tot ceea ce simt si nu trebuie sa se simta vinovate sau sa le fie rusine pentru ce s-a intamplat! E foarte important sa nu tina durerea in ele ci sa o lase sa iasa la suprafata! Si atata timp cat nu e ceva distructiv, sa faca orice le ajuta sa se descarce….si sa-si ia oricat timp au nevoie ca sa se vindece….dar sa nu se izoleze….cel putin, nu pentru mult timp! Sa rada daca le vine sa rada, sa planga daca le vine sa planga………..NIMENI nu are dreptul sa le judece sau sa le ceara sa uite!….Si chiar daca in primele clipe, ore, zile, saptamani si luni traiesc o durere de neindurat vor intelege, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu ca viata….chiar merge inainte…

Nu exista o reteta universal valabila, pentru vindecare…..Nu exista pansament pentru suflet….Fiecare trebuie sa-si gaseasca o cale proprie, pentru a supravietui unei asemenea tragedii….Desi nu credeam ca voi reusi, iata ca am gasit, pana la urma forta necesara pentru a depasi acele momente cumplite….Si faptul ca scriu despre asta, chiar daca ma rascoleste, imi face bine……Inima mea e inca foarte grea dar rad iar si fac iar glume fara sa ma mai simt vinovata….mai degraba cred ca m-am obisnuit cu durerea si am invatat oarecum sa o controlez mai bine desi uneori rabufneste cu o forta care ma consuma enorm…..

Timpul, Dumnezeu …si Luca ma ajuta….Sincer, nu stiu ce faceam daca nu-l aveam pe Luca…….De multe ori insa, cand il vad cat e de dragalas si cum se joaca uneori, singur, nu pot sa nu ma intreb cum ar fi fost surioara lui si cum s-ar fi jucat impreuna…..si doare…..doare…doare….

Am doi copii: un baietel pe pamant si o fetita in Ceruri……….

Nu exista zi in care sa nu ii multumesc lui Dumnezeu, ca mi l-a dat pe Luca…..

Nu exista zi de la Dumnezeu in care sa nu ma gandesc la EA….fetita mea….

O cheama Emma Nicole.